Multi oameni cred ca una dintre povestile principale din Noul Testament este ca exista un rai si un pamant si ca sufletele umane au fost exilate din cer si slujesc aici pe pamant pana se pot intoarce. Intr-adevar, pentru majoritatea crestinilor moderni, ideea de „a merge in rai cand vei muri” nu este doar o credinta, ci este un lucru care da sens vietii.
Dar oamenii care au crezut in acel tip de „cer” cand a fost scris Noul Testament nu au fost crestini. Erau „platonistii de mijloc” – oameni ca Plutarh (un contemporan mai tanar al Sfantului Pavel care a fost filosof, biograf, eseist si preot pagan din Delfi). Pentru a intelege ce au crezut primii adepti ai lui Isus despre ceea ce se intampla dupa moarte, trebuie sa citim Noul Testament in propria sa lume – lumea sperantei evreiesti, a imperialismului roman si a gandirii grecesti.
Urmasii miscarii lui Isus care au crescut in acel mediu complex au vazut „raiul” si „pamantul” – spatiul lui Dumnezeu si al nostru, daca doriti – ca jumatatile gemene ale creatiei lui Dumnezeu. Dumnezeu avea sa uneasca in cele din urma cerul si pamantul intr-un mare act de creatie noua, completand scopul creator initial prin vindecarea intregului cosmos de imbolnavirea sa antica. Ei credeau ca Dumnezeu isi va ridica apoi poporul din morti, pentru a impartasi aceasta creatie salvata si reinnoita. Si au crezut toate acestea din cauza lui Isus.
Ei credeau ca odata cu invierea lui Isus, aceasta noua creatie fusese deja lansata. Isus a intruchipat in el insusi fuziunea perfecta a „raiului” si „pamantului”. Prin urmare, Isus, speranta evreiasca straveche se implinise in cele din urma. Ideea nu a fost pentru noi „sa mergem in rai”, ci pentru ca viata cerului sa ajunga pe pamant. Isus i-a invatat pe urmasii sai sa se roage: „Imparatia Ta vine pe pamant ca in cer”. Inca din secolul al III-lea, unii profesori crestini au incercat sa imbine acest lucru cu tipurile de credinta platonica, generand ideea de „a parasi pamantul si a merge in rai”, care a devenit populara in Evul Mediu. Dar primii adepti ai lui Isus nu au parcurs niciodata acel traseu.
Scripturile lui Israel promisera de mult ca Dumnezeu va reveni in persoana pentru a locui cu poporul sau pentru totdeauna. Primii crestini au preluat acest lucru: „Cuvantul a devenit trup”, declara Ioan [1:14], „si a locuit in mijlocul nostru.” Cuvantul pentru „a locuit” inseamna, literalmente, „lacrimat”, „si-a aruncat cortul” – facand aluzie la „cortul” din pustiu pe vremea lui Moise si a Templului construit de Solomon. Studierea Noului Testament istoric, in propria sa lume (spre deosebire de prelucrarea lui pentru a se potrivi cu asteptarile noastre proprii), arata ca primii crestini nu au crezut ca vor „merge in rai cand vor muri”, ci ca, in Isus , Dumnezeu venise sa traiasca cu ei.
Aceasta a fost lentila prin care au vazut speranta lumii. Cartea Apocalipsei se incheie, nu cu sufletele care urca la cer, ci cu Noul Ierusalim coborand pe pamant, astfel incat „locuinta lui Dumnezeu sa fie cu oamenii.” Intreaga creatie, declara Sfantul Pavel, va fi eliberata de robia ei spre coruptie, pentru a se bucura de libertatea intentionata a lui Dumnezeu. Dumnezeu va fi atunci „in totalitate”. Este greu pentru noi modernii sa intelegem acest lucru: atat de multe imnuri, rugaciuni si predici inca vorbesc despre noi „mergand in rai”. Dar are sens istoric si arunca lumina asupra tuturor celorlalte.
Care era atunci speranta personala pentru urmasii lui Isus? In cele din urma, invierea – un corp fizic nou si nemuritor in noua creatie a lui Dumnezeu. Iar, dupa moarte si inaintea acelei realitati finale, o perioada de odihna fericita. „Astazi”, spune Iisus , „veti fi cu mine in Paradis.” „Dorinta mea”, spune Sfantul Pavel, in fata unei posibile executii, „este sa plec si sa fiu alaturi de Mesia, unde este mult mai bine. ”„ In casa tatalui meu ”, Iisus le-a asigurat adeptilor sai, sunt multe sali de asteptare. ”Aceasta nu este destinatia finala. Ele sunt locuri de odihna temporara, inaintea noii creatii finale.”
Studiul istoric – citirea Noului Testament in propria sa lume – aduce astfel surprize care pot avea si un impact asupra crestinismului modern. Poate ca cel mai important este un mod nou, sau mai degraba foarte vechi, de a vedea misiunea crestina. Daca singurul punct este sa salvezi sufletele de la epava lumii, astfel incat sa poata pleca si sa mearga la cer, de ce sa te chinui sa faci din aceasta lume un loc mai bun? Dar daca Dumnezeu va face pentru intreaga creatie ceea ce a facut pentru Isus in invierea sa – pentru a-i readuce, aici pe pamant – atunci cei care au fost mantuiti de Evanghelie sunt chemati sa joace un rol, chiar acum, in reinnoirea in avans a lumii.
Misiunea crestina include aducerea unor semne reale ale noii creatii in lumea actuala: in vindecare, in dreptate, in frumusete, in celebrarea noii creatii si in lamentarea durerii.
Scripturile au promis intotdeauna ca atunci cand viata cerului va veni pe pamant prin lucrarea lui Mesia lui Israel, cei slabi si vulnerabili vor primi o ingrijire si o protectie speciala, iar desertul va inflori ca trandafirul. Grija pentru saraci si planeta devine apoi centrala, nu periferica, pentru cei care intentioneaza sa traiasca in credinta si speranta intre invierea lui Isus si reinnoirea viitoare a tuturor lucrurilor.
